Visurile sunt de obicei o încurcătură de dorințe sau defecte pe care am prefera să nu le recunoaștem. Dar există un vis anume, al unei adolescente anume, care iese în evidență. Este caracterizat de o lume abstractă, care înseamnă ceva, dar care nu poate fi descrisă pe deplin. Acea lume conține multe scenarii, iar ea le parcurge pe rând, până când aproape întâlnește un prieten misterios și necunoscut, dar nu putea avea încredere în rațiunea ei.

Conținutul și numărul acelor scenarii sunt necunoscute, posibil fiindcă nu aveau nici conținut, nici număr. Dar acopereau totul, regretele erau amplificate la puterea o sută, poate chiar mai mult.

Intuiția ei era aproape copleșită, nu putea să aibă încredere în nimic sau nimeni, nu pentru că ar fi fost nesigure, ci pentru că toate erau atât de raționale. Nu puteau vorbi la cinci ani, așa că au dezvoltat o minte foarte neintuitivă pe care o simplă adolescentă nu putea să o înțeleagă, dar care știa tot ce făcea ea.

Aceste figuri sunt, de fapt, extensii ale minții ei și ale prietenilor ei - nu prietenii actuali, ci viitorii prieteni, dacă ar fi putut să meargă dincolo de intuiție. Nu sunt reci, nu sunt lipsite de etică în vreun fel; este doar complicat să accepți pe cineva al cărui stil nu este ca al tău.

Dar stai, mai este ceva. Ea a fost atrasă de una dintre figuri. Păreau drăguți, poate toți par drăguți, așa că nu știm exact care. Nu era o atracție de tipul la care majoritatea s-ar gândi, era pur și simplu atracție la nivelul cel mai de bază.

Figurile sunt sociabile, timide la început, dar ușor de abordat pentru orice discuție. Dar nu, în momentul în care a fost atrasă de una dintre ele, a fugit, fiindcă erau anxioși sau ceva de genul acesta. Nu știe ce s-a întâmplat, pentru că nimeni nu vrea să știe ce s-a întâmplat cu adevărat.

Un cub a lovit-o ușor. Cubul ăsta nu conține nimic, dar are o energie ciudată. Ea a atins cubul, iar asta a condus-o spre o sferă neagră în interiorul cubului. Dar cubul nu conține nimic și, totodată, conține ceva. Despre ce este vorba? Este cosmologie și, în același timp, felul în care se simte ea acum, reprezentat abstract. E un gravastar sau altceva, nu știe cu siguranță.

A fost vaporizată în interiorul cubului și al sferei. Sau poate nu, pentru că nimic nu are sens, absolut nimic. Mediul a fost mărit de o mie de ori, ea are dimensiunea a o sută de microni. Și prietenii ei sunt de asemenea de o sută de microni, pentru că totul este proporțional.

Scena se schimbă. Devine violet sau orice altă culoare închisă. Sfera devine un cerc, o lumină albă sau galbenă, culorile se suprapun, nimeni nu cunoaște culoarea adevărată a nimic. Ea se află într-un bloc, sub balcon, a cărui formă este nedeterminată pentru că are mii de dimensiuni. Sunt alte figuri jos care merg, și apoi, brusc, paralelograme mari circulă în jur și separă figurile. Paralelogramele merg cu cincizeci sau șaizeci de unități pe oră.

Cine își permite să urce în autobuz? Autobuzul este acoperit diferit, în funcție de unde te afli tu, cititorule, dar trebuie să presupunem că acoperirea nu este foarte bună. Așa că ea rămâne singură, din nou, într-o cutie care este autobuzul. Nu merge nicăieri.

Ba merge, chiar merge undeva, trebuie să meargă. Și în final se oprește în mijlocul nimănui, lângă o autostradă imensă cu multe paralelograme care circulă pe acolo. Nu este neapărat un câmp, este în mijlocul unui nod rutier.

Nu este sigur, nu-i așa? Nu, dar formele se opresc, așa că devine sigur din nou. O figură coboară din mașină, iar ea se apropie de figură.

FIGURĂ: Îmi place foarte mult de tine, știi?
FATĂ: Oh, dar de ce? Nu sunt deloc drăguță.
FIGURĂ: Pentru că ești mult mai mult...
FATĂ: Ce vrei să spui?
FIGURĂ: Nu știu, pur și simplu ai un farmec...
FATĂ: Oh, nici măcar nu înțeleg...

Dintr-o dată, figura dispare în aer, iar formele reiau activitatea, nodul rutier devenind din nou nesigur. Aceasta este extinderea urbană, sau acasă, în funcție de cum privești lucrurile. Dar nu contează deloc, pentru că asta exprimă inima ei acum.

Acum nu mai este nimic de făcut. Dar apoi apar quarcii, trebuie să facă ceva. Quarcii colizionează, creează un proton și un electron, se combină, acum este primul atom de hidrogen din acest univers. Nu este știință exactă, dar e mai bine decât nimic.

Mai mulți atomi de hidrogen se formează, fac molecule, moleculele se multiplică și formează o nebuloasă care acoperă întreg nodul rutier. Ea este blocată în aburi, nu poate vedea nimic.

Nodul rutier se prăbușește. Ea este în cădere liberă. Solul se crapă. Ea e încă în cădere liberă. Bine ai venit în Vid, sau stai, nu e Vid, există întotdeauna materie. E vid spațial, bine ai venit în spațiul din vis. O sferă uriașă, roșiatică, cu pete verzi și albastre apare.

Se apropie de sferă și apoi aterizează. Este prima dată când culorile sunt clare, dar nu poate respira, atmosfera este prea subțire, nu are nimic și este singură în acel loc, pentru totdeauna, până când ceva apare de la distanță.

Un rover cu o oglindă se apropie de ea. Ea ridică oglinda și se privește. Are pistrui pe față, valuri castanii care îi încadrează frumos trăsăturile, ochi verzi cu lumină risipită, o piele netedă plină de imperfecțiuni și un corp mare; nu e de mirare că figura de mai înainte a găsit-o drăguță, dar e ceva mai mult.

Întoarce oglinda pe partea din spate și vede o listă de cuvinte asociate cu ea, și există mult mai puțină negativitate decât s-ar fi așteptat, chiar dacă cuvintele nu sunt clare și niciunul nu poate fi reținut. Este surprinsă de această realizare, dar tot nu o acceptă, deloc.

VOCE DE DEPARTE: Am căutat fiecare colț al pădurii și n-am găsit... nimic. Fata nu este nicăieri, și nici măcar nu suntem siguri că trebuie să o găsim cu adevărat. De fapt, singurul motiv pentru care o căutăm este că e drăguță, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară. Dincolo de faptul că avem sentimente pentru ea, nu există niciun alt motiv.

Vocea de departe se apropie, tot mai aproape, și apoi... nimic. Dintr-odată, ea își înconjoară brațele în jurul unui cilindru făcut din nimic din scenele anterioare. Simte fluturi în stomac, o senzație caldă și plăcută care o învăluie.

Se va termina? Nu, nu se va termina, cel puțin nimeni nu vrea asta, dar finalul vine, fluturii au zburat, pentru totdeauna.

Soarele răsare lângă fereastra ei, iar ea nu este transportată în camera ei, ci într-un loc misterios, cu margini ascuțite, imposibil de descris. O figură o conduce prin acel loc, punându-și un braț pe umărul ei, iar când este pe punctul să ajungă la un cadru alb, figura se scufundă în lichidul neagru de dedesubt și ea se trezește în sfârșit.